Experienţa groaznică a Danei Rogoz! A povestit cum şi-a pierdut copilul. Explicaţia fabuloasă a băieţelului

”Şi eu l-am pierdut pe Vlad pentru cateva minute – secole”, şi-a început povestea Dana Rogoz.

”L-am pierdut pe Vlad timp de cateva minute cand avea vreo 2 ani jumate. Eram la Grand Hotel du Boulevard, intr-o zi de sâmbata, si venisem foarte de dimineata sa pregatesc standul Moon pentru un targ. Vlad era extrem de entuziasmat de noul spatiu, asa ca isi activase modul “explorare” si misuna de colo – colo. Dupa nici 10 secunde de liniste il aud pe Radu intrebandu-ma: “Dar unde e Vlad?”. Il scapasem din ochi amandoi atat de putin timp, incat, in primul moment, tonul cu care imi adresase intrebarea mi s-a parut de-a dreptul deplasat. Unde sa fie?! Pe aici, pe langa noi, unde era si acum 10 secunde” a relatat Dana Rogoz, pe blogul ei.

(…) Cand am ajuns in capatul salii, am inceput sa ne ingrijoram. Am strigat tare tuturor celor prezenti sa se uite dupa Vlad, sa ne spuna daca il vad sau daca l-au vazut iesind. Aparent eram calmi. Pe dinauntru, nu mai eram. Oamenii ne priveau mirati, caci doar il remarcasera langa noi in urma cu cateva secunde. Imi spuneau sa fiu linistita, ca nu are unde sa fie altundeva, decat in incaperea respectiva.

(…) Am iesit din sala mare si am vazut din holul hotelului usa de la intrare, care dadea in bulevardul Schitu Magureanu. Mi s-a pus un nod in gat. Am fugit la intrare si l-am intrebat pe paznic daca a vazut un copil iesind. “Ce copil?” ma intreba bajbaind. Copilul meu, care se plimba pe aici cu mine in urma cu cateva minute. Parea ca nici nu ii observase prezenta lui Vlad in ziua respectiva, asa ca fara sa mai astept vreun raspuns de la el, am iesit pe usa hotelului si m-am uitat speriata stanga – dreapta, pe trotuarul aproape pustiu. Aia era cea mai mare temere. “Da Doamne sa nu fi iesit in strada”, imi repetam in gand, pe post de rugaciune.

(…)Din hol porneau niste scari imperiale. Am apucat sa urc in fuga pana la etajul 1 si sa arunc cate o privire in incaperile goale. Mi se parea inutil, dar am zis sa o fac si pe asta. Nu credeam ca avea cum sa urce, cineva l-ar fi observat. Cand m-am intors in hol, Radu mi-a zis ca verificase si el etajul 1 inainte, si ca sigur nu e acolo. Vorbeam putin unul cu altul, strictul necesar, cat sa nu pierdem timp. Am iesit din nou in strada. Masinile care treceau linistite pe bulevard imi lasau dare reci pe sira spinarii. (…) La un moment dat am auzit o voce de copil care fredona ceva, de undeva din departare. Vlad intotdeauna cand e relaxat si fericit canta. Ne-am dat seama ca sunetul venea dinspre scari, asa ca am inceput sa urcam amandoi in fuga, sarind trepte, tipand “Vlad, Vlad” continuu. Am urcat pana la etajul 1, apoi pana la 2, la 3 si am ajuns la etajul 4. Ultimul. Statea cu fundul pe scari si canta. S-a uitat la mine si mi-a zis: “Ce te-ai speriat asa? Stateam putin singur.”